Astăzi sunt fericită… ninge ca în povești și după o zi grea la job și un drum spre casă prin zăpadă, ma relaxez la căldura cu cească de ceai și o carte bună. Mâine dacă am noroc, poate fac și un om de zăpadă 
Ziua de astăzi mi-a adus aminte de vremurile când eram copil. Acum, la fel ca și atunci, mă bucur de iarnă și de zăpadă…
Drag coleg de la job,
atunci când îmi faci observaţie că nu mi-aş face jobul aşa cum îşi imaginezi tu că ar trebui făcut, te rog mult de tot nu rosti cuvinte ca “cel mai perfect”… iar când îţi atrag atenţia că o astfel de expresie nu există, nu fă pe supăratul/a şi nu mă acuza că aş fi sarcastică…
Să ai o zi frumoasă!
Atunci când m-au întrebat colegii de la job ce am de gând să fac în cele două săptămâni de concediu le-am spus că intenţionez să citesc şi să mă uit la filme. Deşi mă aşteptam ca răspunsul lor să fie “Uau, super tare, să ne povesteşti şi nouă ce filme ai văzut, ce cărţi ai citit”, am primit în loc un set de priviri cumva încruntate, plus nişte replici de genul: “Ah da, clar, nu ai copii, poţi să faci asta… nu ai după cine să fugi toată ziua, nu trebuie să ai grijă de nimeni… Pe vremea când nu aveam copil, asta făceam şi eu…. O să vezi şi tu cum e când o să ai un copil.”
Ehm… ok, so ar trebui să mă simt cumva vinovată de faptul că nu am un copil şi după părerea ta pot să fac ce vreau cu timpul meu liber? Ar trebui să mă simt prost pentru că odată ce ai devenit părinte te-ai lăsat să cazi într-o viaţă care se rezumă la a schimba scutece, a pregăti biberoane şi mai ştiu eu ce… Ar trebui să mă simt prost pentru că tu nu reuşeşti să-ţi găseşti o oră pe zi pentru a citi 10 pagini? Nu veni să-mi spui că dacă nu ai avea copil ai citi mai mult, te-ai uita mai mult la filme… în mod sigur n-ai făcut-o nici înainte de a avea copil..
Nu încerca să mă faci vinovată de faptul că simţi că viaţa ta nu înseamnă mai mult decât scutece şi biberoane, nu încerca să mă faci vinovată de faptul că în loc să pui mâna pe o carte, preferi să te uiti la emisiuni sau telenovele de doi lei la televizor. Nu încerca să mă faci să mă simt prost pentru că ultimele pagini pe care le-ai citit au fost dintr-o revistă de rahat care te “învaţă” cum să-ţi recucereşti bărbatul care nu mai suportă să vadă că te-ai făcut cât o balenă.
Deci, nu încerca să cauţi scuze jalnice pentru că nu eşti în stare să-ţi planifici timpul în aşa fel încât să ai timp şi pentru tine. Nu încerca să dai vina pe copil pentru faptul că te complaci într-o rutină zilnică ce se reduce la scutece şi biberoane.
Thumbs up pentru cei care pe lângă faptul că au copii minunaţi cărora le oferă o educaţie de nota 10, reuşesc să-şi rupă o oră din zi şi mai pun mâna pe o carte sau îşi aruncă ochii spre un film bun.
Până acum, din punct de vedere al lecturilor, anul 2011 a fost pentru mine unul mai bun decât 2010. Deşi timpul nu-mi mai permite să citesc aşa cum o făceam în facultate de exemplu, totuşi sunt mândră de faptul reuşesc să mai citesc din când în când… Obsedată fiind de liste, am şi pentru anul 2011 o listă cu cărţile citite până acum:
…paste cu carne tocată:
Pentru acest fel de mâncare am folosit:
Într-o oală mare am pus la fiert apa pentru paste împreună cu o linguriţă de sare. Când apa dă în clocot, se pot adăuga pastele şi se ţin pe foc până sunt gata.
Separat, pentru sos, am tăiat mărunt legumele (ceapa, morcovul, roşia şi ardeiul) şi le-am călit puţin în ulei. Când s-au înmuiat legumele, am adăugat carnea tocată până s-a rumenit puţin. După ce s-a rumenit carnea, am adăugat puţină supă de pui, bulion şi paharul de vin roşu. După ce a fiert puţit, am adăugat foaia de dafin împreună cu frunzele de pătrunjel, ţelină şi busuioc, legate toate frumos într-un bucheţel (astfel, e mai uşor de scos atunci cand sosul e gata). Am lăsat totul pe foc aproximativ o ora, timp în care am mai completat cu supă de pui daca a fost nevoie (atât cât să nu se ardă carnea). După aproximativ jumătate de oră, am mai adăugat puţin bulion, sare şi piper după gust şi am mai lăsat pe foc 10 minute.
În mai puţin de două ore m-am putut aseza la masă:
Poftă bună!
De multă vreme nu am mai văzut în Timişoara un curcubeu. Sâmbătă după-amiază, spre surpriza mea şi probabil a altora, am văzut un curcubeu de toată frumuseţea. Din păcate nu am avut la mine aparatul de fotografiat pentru a imortaliza momentul. Sperînsă că l-au văzut şi alţii şi sper că s-au bucurat la fel ca şi mine . Nu am putut să nu îmi aduc aminte de una dintre melodiile mele preferate.
E incredibil cum o pată de culoare pe cer poate să îţi lumineze ziua…
Deşi după ce am citit Codul lui Da Vinci am spus că nu voi mai citi Dan Brown, zilele trecute am trecut peste asta şi am terminat de citit Simbolul pierdut.
Deşi e o carte voluminoasă, am terminat-o în 4 dupa-amieze. Despre impresiile pe care mi le-a lăsat cartea nu pot să spun mare lucru pentru că… honestly, nu mi-a lasat niciuna bună. Mi s-a părut plictisitoare, nu a reuşit să-mi capteze atenţia pe cât mă aşteptam de la o carte descrisă ca fiind un thriller. Mi-e încă greu să pricep de ce a fost catalogată astfel.
Toată povestea mi se pare o amestecătură de zeci de simboluri din tot atâtea culturi diferite, francmasonerie, noetică, teorii ale conspiraţiei, membri CIA care sunt şi ei francmasoni şi probabil altele pe care nu mi le mai amintesc. Cumva parcă povestea îmi aduce vag a Codul lui Da Vinci, aceeaşi aiureală de informaţii, acelasi tipar de personaje – parcă Peter Solomon seamănă cu un personaj din Codul lui Da Vinci, profesorul Langdon e prezent şi aici iar în loc de Da Vinci, Dan Brown îl introduce în peisaj pe Durer iar în loc de muzeul Louvre avem tunele şi galerii secrete din Wasington D.C.
La un moment dat toată povestea capătă iz telenovelă de 2 bani, criminalul fiind de fapt fiul pierdut/rătăcitor/lăsat să “moară” într-o puşcărie din Turcia de către tatăl său, pentru că a ales banii în defavoarea unei averi spirituale promise de o piramidă din aur (huh?!?).
Dacă recomand această carte? Raspunsul meu este nu, mai ales dacă mai trebuie s-o şi plăteşti (aproape 60 de lei). Însă dacă e primită cadou (aşa am ajuns şi eu în posesia ei) atunci poate nu e chiar aşa o tragedie dacă e citită.
După o zi aiurea la job, atunci când nu ai chef să faci mare lucru, atunci când afară e înnorat, când ajungi acasă tot ce vrei e să te ghemuieşti în fotoliu cu o carte bună şi cu muzică pe fundal. Dacă mai ai la îndemană şi un ceai/cafea şi o ţigară, după-amiaza se transformă din plictisitoare într-un moment în care poţi să te relaxezi.
Cartea am terminat-o ieri şi pot să spun că şi-a câstigat un loc binemeritat pe raftul preferatelor mele.
Waltari publică Egipteanul în anul 1945 şi este un roman istoric fascinant cu acţiunea plasată în Egiptul secolului al XIV-lea î. Ch. în timpul faraonului Akhenaton. Personajul principal este Sinuhe, medicul personal al faraonului. De-a lungul vieţii sale Sinuhe călătoreste în afara Egiptului prin Siria, Babilon, Ţara Mitanni, Creta, Ierusalim şi se întalneşte cu diverse personaje care într-un fel sau altul îi schimbă viaţa.
Datorită poveştii fascinante, a personajelor variate, a subiectelor abordate, cred că Egipteanul este un roman care le are pe toate: poveşti de dragoste, intrigi, razboi, politică, religie, morala, istorie. Ce poţi cere mai mult?
Câteva dintre cele mai frumoase paragrafe din carte cred că sunt:
La fel cum am spus si despre Mikael Karvajalka, recomand si Egipteanul datorita povestii captivante pe care Waltari a scris-o.
Lectura placuta!
